Dacă BNR e banca statului român, CEC s-a înrădăcinat în conştiinţe ca fiind banca românilor simpli. Înainte de relansarea din 2008, filialele CEC aveau un aer vetust și o reputație de instituție excesiv de birocratică, cu ghişee înjositoare (la propriu) şi formularistici greoaie, din era predigitală. 

Încă mai păgubos, CEC-ul rămăsese cu faima de bancă populară de economii. Campaniile dăscălitoare din deceniile comuniste i-or fi educat sau nu pe „oamenii muncii” să economisească leu cu leu; e sigur însă că au sculptat efigia unei instituţii a cumpătării şi a agonisirii răbdătoare, ca de albinuță. În plin avânt al creditelor de consum, în timp ce alte bănci cucereau tot mai mult piaţa de retail, CEC ajunsese să-şi numere în portofoliu aproape numai pensionari și bursieri care făceau coada lunar. 

Culmea e că, în regimul trecut, CEC-ul, aşa orientat spre economisire cum era, constituia un ferment al micului banking individual, prin ale sale carnete de economii care îi stimulau pe depunători cu câştiguri în bani, excursii şi – marea atracție – autoturisme Dacia! Carnetele CEC sau, mai simplu, cecurile – aveau valoarea unor super-unităţi monetare. Vorba cântecului: “C-aşa be’ oameni cu cecuri, de sâmbătă până miercuri...” Printr-o omonimie amuzantă, ajunseseră echivalentul comunist al ordinelor de plată din filmele americane (check).

Când CEC s-a relansat sub brandname-ul CEC Bank, românii au fost invitaţi să îşi amintească toate lucrurile bune din trecut şi să aştepte la altele mai bune. În identatea grafică a noului (pe atunci) brand, stejarii germinează ghinde şi frunze, continuând vechea metaforă a leului care scoate pui. În campaniile de comunicare, generaţiile mai noi şi mai vechi împărtăşesc dragostea de muzică folk şi de valori perene.